Traseul grec
În Ţările Române, grecii au o prezență mai semnificativă începând cu secolul XVII. Aceștiabeneficiau de un statut deosebit de favorabil, fiind de aceeaşi confesiune cu populaţia locală. Prin aceasta, aveau acces aproape neîngrădit la deţinerea de proprietăţi, dobândirea de ranguri boiereşti şi ocuparea de funcţii publice. Ei nu au fost nevoiţi să-şi creeze forme de solidaritate speciale, asemănătoare cu modul de organizare a minorităţilor de astăzi. Aspiraţia grecilor veniţi în Moldova era aceea de a se integra cât mai bine în societatea locală, de a acumula averi cât mai însemnate şi apoi de a accede în rândurile elitei privilegiate, boierimea categorie scutită de impozite şi beneficiara a numeroase privilegii. Cu toate acestea, mulţi dintre grecii aflaţi în principate s-au folosit de statutul de supus străin („sudit”) pentru facilitarea activităţilor lor.
Încă din secolul XVI, dar mai ales în cel următor, mai multe mănăstiri din jurul Iașului au fost închinate la Locurile Sfinte (Ierusalim, Muntele Athos, Muntele Sinai), pentru a susține economic viața spirituală ortodoxă a comunităților de pe teritoriul Imperiului Otoman. Aceste mănăstiri au fost populate cu călugări greci. Dacă în Valahia grecii au reușit să monopolizeze și rangul de Mitropolit, conducătorul bisericii locale, în Moldova acest fenomen nu s-a manifestat; șirul mitropoliților de la Iași a fost asigurat de vârfurile clerului moldovenesc.
În jurul mănăstirilor au apărut și negustorii greci, care își aveau dughenele sau depozitele de mărfuri la adăpostul sfintelor lăcașuri. Numărul negustorilor greci s-a mărit, în secolele XVII-XVIII, reușind să domine piața locală, în detrimentul armenilor. Denumirea de „grec” a început să fie echivalent cu acela de „negustor”. Staroștii breslei negustorilor erau aleși, în mod constant, dintre greci.
Numeroși grei au ajuns să ocupe diverse dregătorii, mai ales ca vameși, vistieri, postelnici sau ușeri la Curtea domnească. Apogeul ascensiunii grecilor în funcțiile publice este atins în secolul XVIII, odată cu instaurarea domniilor fanariote (1711-1821). Astfel, chiar tronul domnesc de la Iași avea să fie ocupat de domni greci, în cea mai mare parte. Cei mai mulți dintre ei slujiseră anterior Imperiul, ca „mari dragomani”, șefi ai politicii externe otomane. Prinți iluminiști, cu un vast orizont cultural, aceșitia au contribuit la modernizarea Moldovei. Erau reprezentanți ai unor familii ilustre precum: Mavrocordat, Moruzi, Șuțu, Ypsilanti.
Colegiul de la mănăstirea Trei Ierarhi, întemeiat de domnitorul Vasile Lupu pe la 1640, a ajuns să fie dominat de profesor greci (în locul celor de limbă latină). Academia întemeiată de domnitorul Grigore III Ghica la 1776, într-o clădire ce se afla în fața actualei Catedrale ortodoxe, a fost o școală superioară de limbă greacă. Astfel, o serie de profesori greci iluștri, cu studii la Academia Patriarhiei din Constantinopol, dar și în diverse centre universitare occidentale, au activat la Iași, ridicâns prestigiul instituției. Pot fi amintie nume de profesori iluștri: Nikephoros Theotokis, Iosipos Moisiodax, Nicolaos Zerzoulis (Cercel), Daniel Philippidis, Dimitrios Panayotou Govdelas.
Limba greacă a devenit, în secolul XVIII, limba socetății aristocratice din Moldova, detronată de franceză abia după 1830.
Reprezentanții etniei grecești aveau vederi diferite cu privire la propria identitate. Unii se defineau ca „romei”, locuitori a fostului imperiu bizantin (la a cărui renaștere visau), alții ca „elini”, făcând apel la strămoșii de pe teritoriul greciei antice. Dar mulți se defineau mai ales după provincia de origine (epiroți, chioți, chefaliți, moraiți, cretani). Anunite insule greceși se aflau sub control britanici și unii greci apar ca „supuși englezi”, de exemplu, cu un statut care îi avantaja. Pe de altă parte, limba greacă fiind puntea de comunicare, o serie întreagă de balcanici (albanezi, macedonieini, bulgari ș.a.), puteau să treacă drept „greci”, mai ales dacă aveau legături cu companiile comerciale grecești. În viziunea austriecilor, aceștia erau denumiți generic „greci”, prin confesiunea comună, cea ortodoxă (ritul grecesc”). În absenţa unui Consulat grec, după 1782, numeroşi negustori şi-au asigurat protecţia consulatelor rusesc, austriac sau britanic, statut dobândit în mod mai mult sau mai puţin natural.
Doar începutul secolului XIX aduce proiectul redefinirii pe pe criteriul etnic, precum națiunile moderne. Anul 1821, momentul revoluției Eteriei, a fost un moment capital în cristalizarea conștiinței naționale a grecilor. Grecii apreciază în mod deosebit episodul petrecut în februarie 1821, la mănăstirea Trei Ierarhi din Iași: aici, prințul Alexandru Ipsilanti, conducătorul „Eteriei”, a ridicat steagul luptei de eliberare a Greciei. În 1830 aspirațiile grecilor și-au găsit împlinirea în constituirea statului național.
Primul Consulat al Greciei din Principatele Române s-a înfiinţat în capitala Moldovei, la 25 februarie 1835 la Iaşi. În Valahia, la Bucureşti a luat fiinţă un Consulat general câţiva ani mai târziu, în 1841, având ca prim titular pe K.I. Rizos. Primul sediu al Consulatului Elen din Iaşi a fost într-o clădire aflată în fundacul uliţei Armeneşti. La 1844 exista în Iaşi Uliţa Consulatului Elinesc, vechea stradă putând fi localizată astăzi în spatele Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iaşi. Consulatul Grec, înfiinţat recent (1835), insista pe lângă guvernul Moldovei „să-şi facă supuşi, precum aveau celelalte consulate străine de la Iaşi. După 1849, Grigore Alexandru Ghica, ajuns ministru de externe (postelnic) a semnat actul prin care cei 800 de etnici greci din Iași deveneau supuși ai Consulatului Elen. Nu este foarte clar dacă viceconsul rezida la Galaţi, unde interesele comerciale ale supuşilor greci necesitau o astfel de prezenţă constantă. Se ştie că agenţii consulare greceşti au fost deschise şi în alte oraşe ale Moldovei, precum Galaţi (1835), Bacău şi Roman (1849), Fălticeni (1851), Vaslui (1852) şi Tecuci (1853). Consulatul Elen din Iaşi emitea aşa numite „certificate de naţionalitate”, un fel de paşapoarte completate pe formulare tipizate, cu steme Regatului Greciei şi cu text scris în limba greacă.
Poate fi stabilită o listă a persoanelor care au exercitat funcția de consul a greciei la Iași: C. Sakellarios (1835), N. Manos (1840), Iordache Anastasie-Voinescu (1842-1848)¸ Ioannis Sakellaridis (1848-1881), Kritikos (1860), Lazario. Consulatul Grecei din Iași a fost menținut și după unificarea administrativă din 1862, fiind desființat, dim motive de economii, spre sfârșitul secolului XIX.
Consulatul Elen din Iaşi a fost multă vreme instituţia care a apărat interesele grecilor aflaţi în Moldova, dar era şi o prezenţă oficială a Greciei în „Oraşul celor şapte coline” care hrănea nostalgiile fostei capitale. Grecii care au ales să rămână la Iaşi, în atmosfera aristocratică şi culturală a acestei urbe – dincolo de tentaţiile altor centre, mai atractive prin avantajele economice oferite – au prins rădăcini aici, integrându-se foarte bine în societatea locală. Aceştia nu au simţit nevoia de a se organiza după modelul comunităţilor minoritare, protejate de statutul lor juridic, nici după 1900, când iniţiativa câştigase teren în mai multe oraşe. Grecii din Iaşi au devenit „oameni ai locului”, dăinuind şi astăzi, ca o amintire a vremurilor de altădată... Urmând spiritul vremurilor, în anul 1990 a fost întemeiată Comunitatea Elenă Iaşi, afiliată Uniunii Elene din România, ce are ca obiectiv menținerea tradiţiilor cultural-istorice şi a spiritualităţii acestei etnii în vechea capitală a Moldovei.