Traseul lipovenesc/ rusesc

Comunitatea de ruși / lipoveni / scapeți

La începutul secolului XVII documentele amintesc la Iași o stradă numită „Ulița Rusească”. Ulița  trecea chiar pe lângă zidul Curții Domnești, mergând spre Vama Domnească de lângă biserica Sf. Lazăr. Poziția privilegiată a acestei artere arată o prezență foarte veche a unor negustori ruși în capitala Moldovei. Erau cunoscuți negustorii de blănuri de la Nizhny Novgorod, care au stabilit relații comerciale și cu Moldova. Termenul de „ruși” prezenți în documente indicau însă mai ales pe locuitorii ruteni din Rusia Kieveană. Pentru cei din zona Moscovei se folosea termenul de „muscali”. Despre o comunitate propriu-zisă de ruși nu putem vorbi pentru Iașului din secolele XVI-XVII. Religia identică cu aceea a majorității locuitorilor Moldovei a făcut ca etnii ruși să se integreze foarte bine în societatea românească. S-a crezut că se poate stabili o legătură între Biserica „Rufeni” de pe hotarul orașului Iași, situată în mahalaua Tătărași și prezența unei presupuse comunități de Ruteni în capitala Moldovei.

Repetatele ocupații rusești din secolul XVIII, cu amestec în reorganizarea societății locale, au dus la o mai bună cunoaștere reciprocă între cele două țări. Prezenți în fruntea administrației moldovenești, reprezentanții ruși au propus măsuri de urbanizare a capitalei Moldovei. Ei fac proiecte de fortificare a orașului, măsuri pentru alinierea străzilor, iluminatul stradal, organizarea serviciului de poștă și de transport cu poștalionul. Regulamentul Organic impus Moldovei la 1830 cuprindea o legislație ce avea în vedere o asemenea modernizare. Domnitorul Mihail Sturdza (1832-1849) apelase, pentru consiliere la arhitectul rus Nicolai Sungurov.

Problema apariției consulatelor străine în Principatele Române reprezintă o consecință a tratatului de pace de la Küciük-Kainargi (1774). Rusia victorioasa în război a reușit să impună Imperiului Otoman dreptul de a-și deschide consulate la Iași și București, pentru a proteja interesele comerciale și strategice. Primul consul pentru cele două principate a fost numit în 1782, în persoana lui Serghei Lazarevici Lașcarev. Moldova a avut prima dată graniță comună cu rușii abia la 1792. La acel moment rezida la Iași cneazul Potemkin, care pornise un nou război antiotoman. În tabăra sa se tipărea gazeta „Courier de Moldavie”, primul ziar din Moldova.

La 1824 se aflau în Iași 349 de supuși ruși, puși sub protecția Consulatului. Dintre aceștia, doar 110 erau etnici ruși, 142 fiind evrei, iar restul o masă eterogenă de moldoveni, greci, sârbi, armeni, polonezi, bulgari ș.a. Sediul consulatului rus a fost în casa Millo de pe Ulița Mare, la intersecția cu Ulița Răzoaiei (azi strada Brătianu), pe locul actualului bloc „Cina”. După incendiul din 1827, care a distrus imobilul, consulatul s-a mutat în spațioasa casă Sturdza de pe bulevardul Independenței, lângă biserica Metocul Maicilor.

Lipovenii. Rușii lipoveni sunt adepții credinței ortodoxe de rit vechi din Rusia. Aceștia și-au părăsit patria în secolele XVII-XVIII în urma schismei din Biserica Oficială Rusă, ca o consecință a reformei inițiată de către țarul Alexei Mihailovici Romanov (tatăl lui Petru cel Mare) și de patriarhul Nikon al Rusiei (1652-1658). Cei care nu se supuneau noilor canoane erau anatemizați, fiind considerați eretici, rascolnici („raskolul” - schisma). Reforma, care viza modificarea ritualului bisericesc, a început în anul 1654 și a fost adoptată de Soborul Bisericii Ortodoxe Ruse în anul 1667. Ca urmare a persecuțiilor, aceștia s-au refugiat în diverse țări. Adepții credinței de rit vechi s-au grupat în câteva centre spirituale, între care cel de la  Fântâna Albă, azi în Ucraina, a devenit centru pentru „staroverii” cu preot din diverse țări, printre care și România (Moldova). În perioada 1827-1855, în timpul țarului Nicolae I, prigoana asupra staroverilor s-a întețit; multe cărți și obiecte de cult  au fost arse sau confiscate. Abia în anul 1971, Soborul Bisericii oficiale Ruse a ridicat anatema aruncată asupra staroverilor de către Soborul din secolul al XVII-lea.

Primele atestări documentare ale prezenței staroverilor (cei „de rit vechi”) pe teritoriul României datează din perioada 1724-1740. În zona Iași, lipovenii se ocupau mai ales cu grădinăritul și construirea de iazuri, la care erau deosebit de pricepuți.

Biserica Lipovenească din Podul Roș se afla ce celălalt mai al Bahluiului, înainte de regularizarea albiei acestuia (1910). Biserica veche, de la 1830, care reprezenta centrul spiritual al comunității ars, în 1866. Ulterior a fost construit paraclisul Petru și Pavel, care slujește și ca biserică de iarnă. Biserica mare actuală a fost sfințită la 1882, fiind zidită după planurile arhitectului Ștefan Emilian, aprobate de țarul Rusiei.

Scapeții. La 1820 secta scapeților erau o comunitate mică, de vreo 40 de membri, conduși de Leon și Simeon, sculptor de catapetesme. Potrivit credinței lor, la maturitate bărbații acceptau castrarea, ca un mijloc de curățire trupească. Ei se ocupau aproape exclusiv cu birjăria și alte meserii conexe, având cai frumoși și trăsuri de lux, fabricate la Viena. Alții erau negustori de lux, precum Frații Ermacov, din Piața Unirii. Din motive religioase, scapeții nu mâncau carne, ci doar pește; erau mai mult vegetarieni; nu beau vin, ci doar ceai, îndulcit cu zahăr.

Ei au fost luați sub protecția mitropolitului Veniamin Costachi (1810-1830), sub promisiunea că nu vor face prozeliți și că vor renunța la erezia lor. Primul loc de închinare a fost biserica Mitropoliei vechi, cu hramul Stratenia, unde se țineau slujbe în limba slavonă, pentru rușii aflați în capitală. După 1830, scapeții au intrat sub protecția Consulatului Rusiei din Iași, care le-a interzis, de asemenea, prozelitismul. Pe la 1835 scapeții erau o comunitate de circa 60 persoane, bărbați și femei. Ei au fost puși sub ascultarea și povățuirea arhimandritului Leon Asachi (tatăl cărturarului Gheorghe Asaki) de la biserica Stratenia. Ulterior au fost repartizați la biserica Sf. Haralambie, având a îndrumător pe preotul Dioghenide (1845). Aveau și alte întâlniri, de taină, într-o casă particulară, unde continuau să își practice ritul lor. Majoritatea scapeților locuiau în mahalaua Păcurari. Ei nu au avut, oficial, un locaș de închinăciune propriu. De aceea au ajuns să fie arondați la biserica ortodoxă Toma Cozma, din apropiere. Pe la 1870, numărul scapeților din Iași era estimat la circa 100 de membri, dintre care jumătate erau femei. Comunitatea este aproape dispărută astăzi.

*

După Revoluția din 1989, comunitatea rușilor lipoveni din România a beneficiat de un cadru legislativ propice, care i-a permis să se organizeze într-o formațiune culturală apolitică. Acest eveniment s-a produs pe 14 ianuarie 1990, când un grup entuziast de etnici ruși-lipoveni, printre care se aflau intelectuali precum Andrei Ivanov, Feodor Chirilă, Echim Andrei, Feodor Petuhov, Petre Mocenco, Fedot Nicolae, Ion Popov, Macsim Ivanov și alții au luat inițiativa înființării CRLR.

 

Bibliografie:

-Melkisedec Ștefănescu, Lipovenismul, adică schismaticii sau rascolnicii și ereticii ruși, București, 1871.

-Sorin Iftimi, Izvoare statistice privitoare la scapeții ruși din Păcurari (1841, 1863), în vol. Cercetări privitoare la istoria bisericilor ieșene, Editura Doxologia, Iași, ed. II, 2014, p. 263 – 281.