Traseul tiganesc

Istoria țiganilor în  spațiul românesc este una dramatică și puțin abordată de cercetători. Țiganii au fost o categorie etnică importantă doar pentru statutul umil pe care l-au deținut, acela de robi. Nu erau proprietari, din cauză că ei înșiși erau proprietatea cuiva, fiind lipsiți total de personalitate juridică. Abia prin secolul al XIX-lea statutul lor se schimbă, chiar de dinainte de a fi dezrobiți; dar și documentele despre ei (indirect) dau mai multe detalii despre situația lor. Ei erau deținuți în proprietatea statului, a unor boieri sau a mănăstirilor și bisericilor. Stăpânii lor dispuneau total de persoana lor, dar nu aveau drept de viață și de moarte asupra lor. Îi foloseau la muncă, îi lăsau moștenire, îi făceau cadou sau îi dăruiau câte unei mănăstiri. În secolul al XIX-lea, deja devinise „o ocară și o prihană” să fi deținător de sclavi, însă avantajele pe care le aducea cu sine o mână de lucru ieftină erau mai importante pentru stăpâni decât imaginea lor în comunitate. Cel mai mare proprietar era Mitropolia din Iași.

Țiganii robi se găseau atât în sate, cât și în orașe, locuind în sălașe sau cete (formate din aglomerări de corturi), denumite, generic, țigănie. În Iași, țigănimea era în apropierea curții domnești, în partea de răsărit a orașului. Cea mai timpurie documentare a lor e din 1585, făcută de francezul Francois de Pavie, care scria că a văzut, la marginea orașului, vreo 2000 de case de lemn acoperite cu paie, în care stăteau țigani. La sfârșitul veacului al XVII-lea și începutul celui următor, concentrarea cea mai mare de țigani era în mahalaua Frecăului sau Ulița Frecăului, în apropiere de Bucșinescu și biserica Zlataust. O statistică din 1830 consemnează 1130 de țigani, în Iași, la o populație de 60.000 de oameni; iar în 1832, ar fi fost 1487 de țigani.

Ocupațiile lor variau. Cei mai valoroși erau țiganii care cunoșteau o meserie. Astfel, au existat bucătari, lutari, fierari, vizitii, spoitori, căldărari, ciubotari, croitori, bărbieri, grădinari etc. Lăutarii au fost o categorie aparte și foarte apreciată, la care boierii apelau mereu pentru a se binedispune. Talentul țiganilor lăutari a fost subliniat în numeroase rânduri în secolul al XIX-lea, chiar și în  relație cu Franz Liszt, care a vizitat Iașul și l-a întâlnit pe Barbu Lăutarul în casa Didiței Cantacuzino, când a fost impresionat de virtuozitatea țiganului. Alte nume importante de lăutari sunt: Ion, Vasile, Neculai și Gheorghe, fiii celebrului Barbu Lăutaru, dar și Angheluță, un contemporan al acestora; familia Borteanu (Vasile Borteanu, de exemplu, avea doar 12 ani când dădea recitaluri alături de tatăl și de fratele lui; a fost premiat de Conservatorul din Iași), Ion Dumitriu. Mulți dintre țigani erau vizitii, până la venirea scapeților (ruși scopiți) prin 1820, la Iași, moment din care clienții i-au preferat mai ales pe aceștia. Femeile lucrau, de regulă, în casă, erau slujnice, doici sau dădace. Foarte rar se întâmpla ca vreo țigancă să știe meserie.

Procesul de dezrobire al țiganilor s-a realizat în două etape, mai întâi pe vremea domniei lui Mihail Sturdza, în 1844, apoi, în vremea principelui Ghica, în 1855, reformă care este legată de numele lui Mihail Kogălniceanu, cel care a gândit și redactat textul legii acceptate de Sfatul boieresc.